Suntem în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale şi vom mai fi chinuiţi încă vreo lună. Străzile, blocurile, staţiile de metrou, ziarele, radiourile şi televiziunile sunt pline de aspiranţii la Cotroceni, iar noi suntem bombardaţi cu toate inepţiile pe care le spun şi prostiile pe care le fac.

În urmă cu cinci ani mă uitam la dezbaterile electorale şi la discuţiile dintre candidaţi. Acum, nu mai pot. Mi se pare imposibil să pierd o jumătate de oră sau o oră doar ca să mă enervez de ce aud. Nici măcar absenţa unui Guvern plin nu mai contează. Important este să apară la toate televiziunile, de la TVR până la Taraf, numai să fie siguri că sunt văzuţi şi auziţi de toată lumea.

Nu contează nici ce spun. Memoria este cu atât mai scurtă cu cât urci în funcţie. Ai spus că nu vei lăsa Primăria pentru o candidatură la Preşedinţie? Nu contează, lumea a uitat de atunci. Ai spus că nu vrei soluţii imorale? Oricum nu a crezut nimeni. Ei spun orice, cu speranţa că vor fi crezuţi de mai mulţi votanţi decât oponenţii. Economia ar fi trebuit să îşi revină de cel puţin câteva ori până acum, dacă ne luam după declaraţii.

Cristian Onograş face un „recensământ“ al participării la vot în România de după 1990. Rata de participare la vot a scăzut de la 85% în 1990 şi 76% în 1992 până la 58% în 2004 şi 39,2% în 2008, la alegerile parlamentare. Adică numărul oamenilor sătui de minciunile politice este tot mai mare. Şi disperaţi că nu au cu cine vota. Au trecut 20 de ani de „democraţie”, România s-a schimbat fundamental, dar clasa politică a rămas la fel de clientelară ca şi pe vremea comunismului.

În urmă cu câţiva ani, în Franţa au avut loc mai multe manifestaţii ale studenţilor pe marginea unei legi a muncii care îi atingea direct. Am întrebat atunci un prieten francez de ce sunt atât de înverşunaţi împotriva respectivei legi. „A, e simplu. Eu nu ştiu dacă legea e bună sau nu. Dar pe noi, pe tineri, nu ne-a întrebat nimeni dacă ne convine sau nu legea în forma în care a fost adoptată. Aşa ceva nu este normal într-o democraţie.“

Răspunsul m-a descumpănit. Mi-am dat mai târziu seama că România nu o să ajungă nici în următorii 20 de ani la o asemenea performanţă, care presupune, în primul rând, înţelegerea principiilor democratice. Iar o astfel de educaţie, în masă, nu se face decât foarte greu. Până atunci… tabloide, manele, fitze, vedete.

Şi mă întreb: pe voi, pe candidaţii la Preşedinţie, vă mai ascultă cineva?