Acasă » Articole cu eticheta "restaurant"
Cu ţigarea în mână pe o terasă din San Francisco
Ştiu, nu pare cine ştie ce să fumezi pe terasa unui bar. Dar dacă precizăm că este vorba de California unde fumatul a fost interzis de cel mai musculos Guvernator american mai abitir decât în celelalte state ale SUA, atunci faptul este chiar inedit. Sincer, nu mă aşteptam să găsesc un bar unde se poate fuma la masă, cu berea lângă, mai ales după ce mă obişnuisem deja să caut locuri de „relaxare“ prin aerul liber din jurul clădirilor. L-am găsit însă între restaurantele din port. Probabil aceasta este şi explicaţia. Am avut ocazia să vizitez Santa Clara şi San Francisco săptămâna trecută cu prilejul… Tucanul de la O’Hara
Există în Bucureşti baruri şi restaurante foarte faine, în care te simţi bine de prima oară şi în care îţi doreşti să revii. Unul dintre acestea, pub despre care am tot uitat să povestim, este O’Hara, un bar irlandez din oraşul vechi. Am observat pubul încă dinainte de a fi deschis, acum un an şi ceva, din cauza berii Kilkenny. Sunt puţine locuri în oraş unde poţi bea această bere roşie irlandeză, drept pentru care am mers imediat după deschidere. Ne-a plăcut ce am văzut. Un bar tipic irlandez, cu tucanul (pasărea emblematică a reclamelor Guiness) pe cam toţi pereţii, o sală destul de mică, cu mese… O bere vă rog, un car cu bere…
Are 130 de ani şi îşi arată din plin vârsta. Dar nu vă grăbiţi. O arată aşa cum o arată un vin bun şi vechi. Caru cu Bere nu e o cârciumă, nu-i un restaurant, nu e o berărie. Caru cu Bere e un loc. Un loc fără de care Bucureştiul ăsta bolnav ar fi şi mai bolnav. Un loc unde am ajuns, nu în căutarea cârciumii perfecte, ci ca să ne hrănim după încă o căutare fără succes. Şi ne-am hrănit, între o gaşcă de japonezi doborâţi de tăria vinului românesc şi câţiva rătăciţi ca şi noi, pe la două noaptea. Ce am mâncat e important. Nişte ciolan afumat, care dacă ne cădea pe picior, n-am mai fi… St. Patrick’s nu-i în fiecare zi
„What butter and whiskey can’t cure, there’s no cure for“, zice-se că ar zice un vechi proverb irlandez. Aşa am citit eu pe perete la St. Patrick, un irish pub (normal, că doar nu era să fie o mănăstire belgiană cu numele ăsta!) deschis recent pe strada Smârdan, în centrul vechi, următoarea noastră destinaţie în căutarea cârciumii pierdute. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar la trei dintre băieţii de pe site-ul ăsta, după o săptămână de muncă li se face o asemenea sete, încât pot pune sub masă o armată de dwarfi (pentru cine nu ştie, în mitologia nordică sunt indicii clare că un dwarf nu poate… PETurile în restaurant
Sunt câteva lucruri care domină fotografiile făcute în ultimii 10-15 ani. Elemente atât de comune încât sunt trecute cu vederea, sunt normale, trebuie să fie acolo. Sticlele de plastic. Nu mici, pentru ca acelea nu prea au loc la mesele organizate, la nunţi, botezuri şi cumetrii. Acelea mari, de un litru jumătate sau doi litri. De regulă, sunt sticle de apă şi de suc. Şi care se potrivesc în poză fix ca nuca în perete. Recunosc că nici eu nu mi-am dat seama de urâţenia unei fotografii a unei mese festive pe care tronează un PET de un litru şi jumătate decât recent. Mă uitam la fotografii mai vechi, de acum câţiva… În căutarea cârciumii pierdute
O cârciumă nu e un loc în care te duci să te faci praf. Sau, cel puţin, nu cu intenţia asta te duci. E „un loc social“, cum ar zice englezul, unde te întâlneşti cu cei apropiaţi. Pe vremuri, când nu erau telefoane mobile, ştiam unde ne găsim găsesim fiecare dintre amici, la crâşma lui, la masa lui. Să ai un bar preferat, în care să mergi cu plăcere, e un punct de sprijin în jungla oraşului. Timp de cinci ani, Whispers a fost „cârciuma noastră“. Un Irish/English Pub, bineînţeles. Cu aer intim, fără fiţe, cu străini simpatici, lume bună, mancare aşa şi aşa (adică ok, în mare parte), preţuri… 