La St. Patrick, berea e la ea acasa

„What butter and whiskey can’t cure, there’s no cure for“, zice-se că ar zice un vechi proverb irlandez. Aşa am citit eu pe perete la St. Patrick, un irish pub (normal, că doar nu era să fie o mănăstire belgiană cu numele ăsta!) deschis recent pe strada Smârdan, în centrul vechi, următoarea noastră destinaţie în căutarea cârciumii pierdute. Nu ştiu voi cum sunteţi, dar la trei dintre băieţii de pe site-ul ăsta, după o săptămână de muncă li se face o asemenea sete, încât pot pune sub masă o armată de dwarfi (pentru cine nu ştie, în mitologia nordică sunt indicii clare că un dwarf nu poate sta multă vreme la o distanţă mai mare de 30 de yarzi de butoiul său cu bere). De data asta, ca s-o facem şi mai lată, l-am chemat în ajutor şi pe Enachele şi am purces să testăm calităţile noului bar, unde unul dintre asociaţi e Mugur Mihăescu.

Ca orice irish pub care se respectă, St. Patrick are în stoc bere Kilkenny (care dispăruse de pe piaţa bucureşteană o vreme), Guinness, ba chiar şi berea casei. La care poţi să adaugi, în doze moderate, nu ca noi, orice îţi trece prin minte în materie de spirits, shots cocktails sau long drinks, barmanul le ştie. Preţurile pleacă de la 7 lei un pahar de berea casei, 8 lei unul de bere uzuală (din gaşca Tuborg-Carlsberg-Holsten, cu care barul are contract de reprezentare), 12 lei pentru un pint de Kilkenny sau Guinness (un „pint“ ceva mai mic de fapt, avea doar 470-480 de mililitri.) Există inclusiv Holsten “din grâu” (weissbier sau weizenbier). Pentru tărie, preţurile pot urca simţitor, în funcţie de vechimea whiskey-ului, dar sunt în zona a ceea ce te aştepţi de la un irish pub de top din Bucureşti.

Atmosfera e, ca să zic aşa, ambiguă… Scaune înalte la bar, cum e firesc, un rând de mese înalte, cum intri, pe stânga, la scaunele cărora stai cocoţat (dar comod). În continuarea barului şi a rândului de mese înalte, mese normale, foarte înghesuite, cu canapele, de fapt nişte băncuţe capitonate, la perete şi scaune cu spătar în jurul lor. Barul nu e mare, aşa că patronii au vrut să valorifice spaţiul la maximum, ceea ce pe mine, unul, mă calcă pe nervi. Mai există un spaţiu la subsol, but all the fun is up there. Muzica nu se aude foarte tare, dar nici foarte bine, în ciuda celor 4 boxe din bar. Şi nici nu m-a convins, e un amalgam fără identitate proprie, ba câte ceva irish, ba nişte R&B, un pic de disco, un strop de rock. Totul decent, fără drum ‘n’ bass, zgomote de club sau riff-uri grele de chitară, dar, după mine, fără sens, deşi multora s-ar putea să le pară ok.

Servirea nu ne-a dat pe spate (mai exact, nu servirea a fost cea care ne-a dat pe spate), oamenii sunt noi şi uşor depăşiţi de situaţie, la un moment dat Mugur Mihăescu s-a pus chiar el pe treabă. Despre detaliile astea vă povesteşte însă Aurel, în calitate de fost barman de meserie. Aurel, I pass out… hic, sry… I pass on to ya!

Detalii tehnice

Mda, mulţumesc. Ce să zic, barul e ok. Adică e bine amplasat pentru a avea clienţi, fiind în oraşul vechi, şi e bine aranjat, adică aşa cum ar trebui să arate un irish pub. Nu e foarte mare, probabil şi ăsta a fost motivul pentru care tipii nu acceptă rezervări, ci merg pe ideea primul venit, primul servit. (Atunci când iei o rezervare, ca bar, ai masa blocată cu cel puţin o jumătate de oră înainte de ora de sosire – dacă rezervarea pică, nu e tocmai o fericire.)

Bun, muzica, după cum vi s-a explicat de către colegul Bîrzoi. Cam aiuristică, dar şi aici recunosc problema pe care o au majoritatea patronilor de bar din România. Adică, ei ştiu că se pretează la un anumit gen de muzică, dar cad în păcatul schimbării cu ceva ieftin şi „antrenant“ de fiecare dată în care barul e aglomerat şi gălăgios. În restul timpului, au muzica perfectă, cea care trebuie. În fine, e foarte enervant pentru oamenii care ştiu că se ascultă şi alt gen în respectivul local. Măcar volumul era la intensitatea potrivită.