© foto: Rompetrol

Se tot spune, în ultimii doi ani şi ceva, că presa moare „pe mâna ei“, una dintre cauze fiind dorinţa exacerbată a jurnaliştilor de a face din ţânţar armăsar. Cea mai întâlnită acuzaţie este legată de modul în care criza economică a fost prezentată, de regulă cu cuvinte catastrofice, cataclismice şamd. Acuzaţiile sunt parţial adevărate. Parţial pentru că degeaba s-a spus că presa exagerează din moment ce s-a văzut ulterior că a avut dreptate. Nu neg însă tendinţele tabloide ale presei de „business“. Iar ultima dintre aceste tendinţe este legată de datoria pe care Rompetrol Rafinare o are către statul român.

Toată nebunia a pornit de la (de la ce altceva?!) un document al minunatului nostru Guvern, mai exact programul de convergenţă al României în perioada 2009-2012, redactat luna trecută. Băieţi cu bun simţ şi cu atenţie la riscuri, scribii programului au inclus emisiunea de obligaţiuni a Rompetrol Rafinare Constanţa (simbol bursier RRC) la categoria „riscuri fiscale şi bugetare“, anunţând că este posibil ca din suma totală de 571 milioane euro, încasabilă în toamna aceasta datorită termenului de maturitate, să se primească doar jumătate. Nu ştiu cât de bine sau de rău au făcut finanţiştii luând în calcul o astfel de operaţiune, însă e clar că într-o perioadă în care economia merge prost spre groaznic, iar insolvenţele şi falimentele se înmulţesc ca ciupercile nu puteau exclude ceva dificultăţi şi în ograda fostei Petromidia.

Din păcate, presa a găsit documentul şi l-a luat la puricat. Şi nebunia a început: statul român e la mâna kazahilor, ce va face statul cu acţiunile RRC, kazahii se pregătesc să delisteze compania şi să îşi facă de cap cu feciorelnica rafinărie etc. Mă rog, ideea este că intră în categoria „statul român e prost şi hoţ şi se lasă ţepuit de oricine“. Recunosc, la televizor nu m-am uitat, dar probabil că au fost difuzate emisiuni de înfierare a corupţiei, a capitalismului sălbatic, cu regretele de rigoare pentru nerespectare acelui „nu ne vindem ţara“. Din fericire, pentru noi, lucrurile nu stau chiar aşa.

Un pic de istorie: Rompetrol a fost înfiinţată în 1974 ca reprezentant al industriei petroliere autohtone pe piaţa internaţională şi privatizată prin metoda MEBO în 1993, ocazie cu care cifra de afaceri se duce vertiginos, în următorii ani, către 6 milioane de dolari (aici nu e vorba încă de rafinărie). În 1998 Dinu Patriciu, de formaţie arhitect şi de tradiţie petrolist, cumpără pachetul majoritar de acţiuni împreună cu un grup de investitori. Un an mai târziu apare în grup şi Rafinăria Vega, iar în 2001 achiziţionează Petromidia, care devine Rompetrol Rafinare. (Informaţiile au ca sursă siteul RRC.)

Ce trebuie subliniat: Petromidia era aproape în faliment. După ce în 1998 a fost ratată vânzarea către Akmaya Sanaya VE Tikaret din Turcia contra sumei de circa 240 milioane dolari (FPS era principalul acţionar, cu aproape 70% din capitalul social) pe motiv de neplată a ratelor (turcii au pierdut vreo 10 milioane dolari), conducerea a decis închiderea rafinăriei. „Statul pierdea mult mai puţini bani dacă îi plătea pe angajaţii Petromidiei să stea acasă“, declara Radu Sârbu, şeful FPS de la acel moment, într-un articol din ziarul Bursa. În 2000 s-a decis reluarea privatizării, ocazie cu care a intrat în schemă Rompetrol Group BV, înregistrată în Olanda. A câştigat licitaţia, iar în 2001 a şi plătit prima rată, ocazie cu care  a intrat în posesia rafinăriei.

Dar halatul, cât e halatul?

La 2 dolari pe acţiune, Rompetrol a plătit 50,5 milioane dolari. La care s-au adăugat datoriile 225 milioane dolari către stat şi 325 milioane dolari către Bancorex şi Ministerul de Finanţe (pentru creditul Chase-Manhattan şi alte mărunţişuri), conform declaraţiilor lui Radu Sârbu. RRC şi-a plătit obligaţiile curente, însă a omis să scape de datoriile istorice. Nu mai discutăm despre suspiciunile care planează asupra privatizării şi nici despre cele legate de listarea la bursă (pentru care Dinu Patriciu încă face, sau ar trebui să facă, drumuri pe la DNA.) Luăm datele certe, care ne arată că în companie au intrat bani serioşi pe post de investiţii, că cifra de afaceri a ajuns de la circa 300 milioane dolari în 2000 până la 3,2 miliarde dolari în 2009 (a fost chiar mai mare în 2007 şi 2008), iar capacitatea de rafinare a ajuns la peste 4 milioane tone de la 1,15 milioane.

Rompetrol Rafinare are o versiune diferită a datoriilor. Conform unui comunicat al companiei, „datoriile istorice prevăzute în caietul de sarcini se ridicau la 110 milioane de dolari, dar după privatizare s-au dovedit a fi 285,4 milioane dolari, reprezentând datorii făcute de stat şi transferate cumpărătorului.“ Cearta a durat până în 2003, când (aveam alt Guvern, sub oblăduirea lui Adrian Năstase) s-a căzut de comun acord asupra transformării datoriilor în obligaţiuni. Astfel a apărut emisiunea în valoare de 725 milioane dolari (571 milioane euro), datorii plus penalităţi, cu o maturitate la 7 ani, adică în 201o.

Fără a avea nici cea mai vagă intenţie de apărare a lui Dinu Patriciu, Adrian Năstase sau chiar Traian Băsescu (care a legiferat emisiunea în 2005), trebuie să spun că transformarea datoriilor în obligaţiuni a fost cea mai bună decizie la momentul respectiv, atât pentru statul român cât şi pentru companie. De altfel, din 2004 până în prezent, RRC a achitat aproximativ 180 milioane euro către stat pentru dobânda aferentă obligaţiunilor. Dacă Guvernul Năstase ar fi preferat preluarea de acţiuni în locul obligaţiunilor, statul nu s-ar fi ales, cel mai probabil, cu nimic, pentru că oricum nu avea bani de investit în rafinărie. Dinu Patriciu, de cealaltă parte, şi-a făcut foarte bine temele, a extins Grupul Rompetrol în străinătăţuri până a ajuns unul dintre cei mai mari exportatori ai României, după care a căutat un cumpărător. Şi a vândut cu profit. Incredibil, puteţi spune, dar cam aşa se fac afacerile.

KazMunaiGas, răii de la Est

Patriciu a fost şi va fi acuzat că „ne-a“ vândut kazahilor. Dar şi dacă ar fi vândut americanilor sau britanicilor ar fi fost acuzat la fel. Logica însă ne arată că a făcut o mişcare foarte bună: şi-a valorificat avantajul de a fi în Uniunea Europeană, care înseamnă o poartă de intrare pentru o companie non-UE, şi a atras un investitor care are capacităţi mari de extracţie, adică a închis cercul afacerii (Rompetrol nu a avut anterior vânzării către kazahi extracţie proprie de ţiţei.) Nu mai vorbim că a „mirosit“ şi momentul, respectiv punctul de vârf al ciclului economic.

Cred că e clar care sunt principalele avantaje ale kazahilor. Şi-au făcut foarte bine calculele înainte de a plăti circa 1,6 miliarde dolari pentru participaţia lui Patriciu. Mai mult, investiţiile şi aportul de capital (inclusiv sub formă de împrumut către RRC de la compania mamă) din ultimii doi ani se ridică, conform declaraţiilor conducerii, la aproximativ 1,8 milioarde dolari, la care se adaugă investiţiile programate de anul acesta, în valoare de 240 milioane dolari. În această perioadă se desfăşoară de altfel şi oferta publică de preluare, obligatorie prin lege, prin care kazahii vor să cumpere şi acţiunile pe care le deţin, contra unei sume de circa 90 milioane euro.

Amuzant în ceea ce priveşte oferta de preluare este că după un scandal între majoritar, minoritari, minoritari „semnificativi“ şi CNVM, scandal care a durat mai bine de una an, este că kazahii ajung să plătească benevol mai mult decât au fost obligaţi. Mai exact, după ce au trimis către CNVM pentru aprobare o ofertă respinsă din cauza preţului pe acţiune prea mic, kazahii au acceptat cifra impusă de Comisie, 0,0741 lei. Pachetul minoritar de la RRC era de aproape 24% din capitalul social. La câteva zile de la începerea perioadei de subscriere, kazahii au cumpărat acţiuni direct din piaţă (prin negociere, nu prin ofertă) la 0,075 lei, iar în urmă cu câteva zile au achiziţionat, tot din piaţă, la 0,0751 lei. Evident, şi preţul din ofertă s-a majorat în consecinţă, pentru că altfel nu ar fi fost corect faţă de minoritari.

Acum să stăm strâmb şi să judecăm drept. Vi se pare logic ca o companie care dă 1,6 miliarde dolari şi mai investeşte aproape 2 miliarde dolari într-o altă companie să accepte intrarea în acţionariat (cu un pachet semnificativ – circa 25% la valoarea nominală) a statului? Nu mai degrabă se împrumută, în cazul în care nu are bani, şi rostogoleşte datoria, dar rămâne cu toate acţiunile? Dacă ar prefera să dea statului român acţiuni, kazahii ar da 900 de milioane de dolari pentru 750, în condiţiile în care a plătit deja 250 milioane dolari ca dobânzi (900 reprezintă un sfert din suma cumulată de investiţii plus plata pachetului.) Nu ar fi un calcul economic. Şi atunci, cum se face că „statul român a ajuns la mâna kazahilor“? Mai degrabă ar fi invers, dar kazahii ştiau foarte bine ce cumpără de la Patriciu.

Până în prezent, conducerea Rompetrol Rafinare s-a ferit să dea declaraţii către presă. „Abia s-au instalat (în a doua jumătate a anului trecut – n. red.) şi până nu se pun la punct cu toate informaţiile despre companie nu vor sa dea declaraţii“, ne-au spus surse din cadrul societăţii. Oricum, e greu de crezut că nu vor răscumpăra obligaţiunile. Dar, până la toamnă mai e destul, aşa că jurnaliştii dornici de senzaţional mai au timp să anunţe că kazahii ne joacă pe degete. Până una-alta, RRC are şanse majore să fie delistată, pachetul rămas la minoritari fiind mai mic de 8% în prezent. Adică majoritarul mai are nevoie de vreo trei procente ca să o poată delista. Ca încheiere, vin cu o idee: după ce cumpără kazahii cam tot ce e în piaţă, nu ar putea face o ofertă secundară la bursă, prin care să atragă şi nişte bani pentru răscumpărarea obligaţiunilor? Ba ar putea, mai ales că ei erau mulţumiţi cu cele circa 75% din acţiuni, nu aveau nevoie de toate!

Update 15 martie: Pe baza declaraţiilor care au început să apară în presă s-au mai făcut câteva scenarii. Cele mai interesante sunt în Ziarul Financiar şi în Bursa.