Un fel de Matrix Reloaded partea a treia, în care suntem siguri că nu suntem siguri de nimic. Şi în care ne spunem o vorbă (nu, nu e a românului) „când crezi că ai atins fundul oceanului, gândeşte-te că poţi să mai sapi un pic.“

Acum doi ani, în 2008, credeam că nu o să fie dracul atât de negru, că norii de la orizonturile economiilor dezvoltate sunt prea departe ca să ajungă la noi şi că vesticii sunt oricum tâmpiţi dacă anunţă atâtea probleme. Ale lor, că doar noi nu avem piaţă ipotecară secundară şi nici instrumente derivate cu nume ciudate (CDO, CFD etc.) Economia le dădea dreptate: a crescut de nu mai pridideau Tăriceanu&Băsescu cu măririle de pensii şi salarii. Bursa s-a prăbuşit (cu o scădere de 80-90% se poate considera prăbuşire!) dar şi asta era tot vina străinilor şi a pieţei noastre mici şi proaste, nicidecum a noastră. Maxime istorice pe macro, „economia duduie“, criza ne ocoleşte, nu avem probleme deci nu avem de ce să căutăm soluţii.

Minunat de-a dreptul! A venit 2009, dar optimismul nu ne-a părăsit. A trebuit să treacă un trimestru din an până când cei mai şefi din politica dâmboviţeană au acceptat că avem oarece dificultăţi. Şi încheiem un acord cu FMI şi CE doar ca plasă de siguranţă pentru că nu avem, de fapt, nevoie de bani. Falimente, insolvenţe, impozite minime „pentru deratizarea economiei“, şomaj, scădere masivă de preţuri şi tranzacţii. „Domnilor, e greu, iată că nu putem fugi de globalizare, de fapt nu e vina noastră, tot străinii sunt de vină cu modul în care exportă problemele tot către ţările sărace.“ Toate guvernele sunt bune şi stabile chiar dacă asta înseamnă doar 2-3 luni.

Oamenii sunt oricum proşti (dacă nu toţi, măcar jumătate, adică aceia care nu votează cu mine) şi nu înţeleg cum funcţionează economia. Bursa creşte ca Făt-Frumos, dar şi asta e o nebuloasă, e influenţată tot de străini şi nici nu are treaba cu economia reală, cu salariile şi cu pensiile. Totuşi, oamenii au ştiut să se oprească din cumpărat active (imobiliare, mobiliare etc.) la preţuri de Dubai. Au văzut că fondurile mutuale ştiu să profite de creşterea cotaţiilor şi a dobânzilor mari la obligaţiuni şi titluri de stat. Au încetat să mai creadă în toate profeţiile care spun „cumpără acum că o să câştigi“. Au realizat că salariile nu vor creşte cu 30% pe an la infinit şi au început să preţuiască atât munca proprie cât şi un angajator care ştie să fie corect. Şi au încetat să mai creadă elucubraţiile politicienilor. Au votat cum a ştiut fiecare, dar asta e altă poveste.

A trebuit să treacă un an de criză majoră pentru a ajunge la 2010 şi la realism. La convingerea că banca nu are motive să te ajute dezinteresat, că vânzătorii pot să mai scadă din preţuri dacă vor să şi vândă şi că statul nu va face nimic pentru tine. A şi început 2010 şi se anunţă chiar mai dificil decât anul trecut. Oamenii minunaţi care ne conduc au realizat că ne merge prea bine şi e cazul să mai impună nişte biruri. „Opoziţia“ a decis că e timpul să mai mărim un pic pensiile, că altfel ieşim cumva din criză fără să fim la guvernare şi nu ne mai crede nimeni. Tot poporul este convins acum că 2010 va fi mai rău, că vom vedea şi mai multe falimente, că se vor pierde şi mai multe locuri de muncă şi că, de fapt, reuşim să mai săpăm un pic la groapa de pe fundul oceanului.

De unde naiba optimism?! E simplu: de la aceeaşi oameni care anul trecut au realizat că viaţa nu e tocmai roz. Atunci când marea masă a populaţiei încetează să fie o masă de manevră uşor influenţabilă prin publicitate şi marketing, economia (producători, importatori, distribuitori, vânzători, furnizori de servicii etc.) se întoarce la condiţia primară: cerere şi ofertă. Nu mai produc pe stoc, nu mai pun profit 50% şi nu mai încerc să creez o nevoie care nu există. Nici măcar şpaga nu mai e la acelaşi nivel. Cu alte cuvinte, ne reaşezăm valorile. Stabilim ce este cu adevărat important pentru noi şi eliminăm din balast. De aici vine optimismul în 2010.

Eu cred că vom ieşi ok şi din actuala criză. Nu, nu cu ajutorul statului, dimpotrivă. Şi cred că vom ieşi mai deştepţi şi mai curaţi. Atunci când vezi că banii aruncaţi cu găleata în anumite pieţe au alte motive decât cele de creare a valorii adăugate încetezi să mai crezi în zâne. Poate că aveam nevoie de această criză pentru a ne întoarce la ceea ce suntem. Chiar dacă televiziunea te bombardează cu vedete, bogaţi şi cum trăiesc ei, nu e cazul să îţi doreşti acelaşi lucru. La urma urmei, fericirea nu se măsoară în preţul maşinii pe care o conduci. Şi, da, eu sunt optimist pentru 2010 şi pentru ce va urma.

În aceeaşi idee optimistă, vreau să închei cu citatul lui Elbert Hubbard, publisher american (1856-1915): „Don’t take life too seriousily! You Will not get out of it alive!” Dacă tot ne merge rău, măcar să ne simţim bine!