© foto http://www.carucubere.ro/ro/foto
Are 130 de ani şi îşi arată din plin vârsta. Dar nu vă grăbiţi. O arată aşa cum o arată un vin bun şi vechi. Caru cu Bere nu e o cârciumă, nu-i un restaurant, nu e o berărie. Caru cu Bere e un loc. Un loc fără de care Bucureştiul ăsta bolnav ar fi şi mai bolnav. Un loc unde am ajuns, nu în căutarea cârciumii perfecte, ci ca să ne hrănim după încă o căutare fără succes. Şi ne-am hrănit, între o gaşcă de japonezi doborâţi de tăria vinului românesc şi câţiva rătăciţi ca şi noi, pe la două noaptea. Ce am mâncat e important. Nişte ciolan afumat, care dacă ne cădea pe picior, n-am mai fi căutat noi cârciumi prea curând. Porţia, imensă, e clar pentru cel puţin două persoane la fel de gurmande ca noi. Bună! Excelentă. N-am putut sta prea mult atunci. Dar am revenit. De data asta nu eram după nicio căutare, ci în căutarea păcii cu una prietenă scumpă mie.
Evident că n-aveam cum să greşesc şi s-a făcut pace repede. Platoul Caru cu Bere ar împăca pe oricine şi dacă eşti în stare să alegi vinul corect ajungi rapid de la pace la armonie. Dacă nu eşti vegetarian şi faci figuri la carnea cea multă şi excelent pregătită, indiferent de alegere.
Oricât de cârcotaş aş fi nu prea reuşesc să mă agăţ de ceva. Servirea este cea mai bună pe care am întâlnit-o până acum, indiferent de ţară, mâncarea am spus deja că excelentă, băutura, inclusiv cea a casei, la fel. Scările de la etaj sunt fascinante, mai ales dacă ţi-a plăcut prea mult vinul sau berea locului, iar programele din fiecare seară sunt peste aşteptări.
Vezi amice Bîrzoi îţi spuneam că nu pot scrie mult. Despre lucrurile bune, e greu să scrii mult. E o reacţie ca şi la ciolanul ăla afumat. Mamă Doamne, dă-mi putere…
Cu niste ani in urma, intr-o seara tarzie rau, niste baieti cheflii au dat iama in Caru cu bere. Nu mai tin bine minte, au mai fost multe rasarituri intre timp, dar se prea poate sa fi fost singurii clienti in noaptea aia. La un moment dat, ma ridic de la masa si ma duc sa ma plimb sa admir localul (eram pentru prima oara in acel loc de legenda). Nu fac multi pasi si unul dintre chelneri se ofera sa-mi fie ghid prin Caru cu bere! Cu uluiala asta traiesc si azi, dar nu reusesc s-o mai mai verific in noul Caru cu bere :(
De ce? Pentru ca odata cu noul management, nu am reusit sa fiu client…M-am dus si am fost respins de la usa: n-avem locuri libere (era pe jumate gol). As zice ca am fost norocos, mi s-a intamplat o singura data. Am un bun prieten care nu a reusit sa se aseze la vreo masa nici dupa a doua incercare :D
Sa mai incerc? Da, o sa mai incerc pentru ca nu o sa calc acolo decat pentru a ma uita la niste detalii care nu au legatura cu cei care au pus laba si managiuiesc localul.
Restul sunt ciolane.
Ah nu comentez. Daca era al meu ii dadeam afara pe magari, desi, fara suparare, nici frustrari personale nu comentez.
Si eu am patit bucuria sa mi se spuna ca nu am locuri si am rezervat. A fost la fel de frumos ca mersul pe neve…
ti se pare ca asta e scris de “frustrare”? te inseli :)
nici macar la mine pe blog nu am tinut sa povestesc…inca.
cu siguranta ca atunci cand o sa intru (candva, poate) o sa incerc sa intru in dialog cu chelnerii :)
nu cred ca e scris de frustrare. tot ce am spus e ca nu comentez chestiuni care au deranjat pe cineva. asta era sensul frustrarii respective…