© foto http://www.carucubere.ro/ro/foto

Are 130 de ani şi îşi arată din plin vârsta. Dar nu vă grăbiţi. O arată aşa cum o arată un vin bun şi vechi. Caru cu Bere nu e o cârciumă, nu-i un restaurant, nu e o berărie. Caru cu Bere e un loc. Un loc fără de care Bucureştiul ăsta bolnav ar fi şi mai bolnav. Un loc unde am ajuns, nu în căutarea cârciumii perfecte, ci ca să ne hrănim după încă o căutare fără succes. Şi ne-am hrănit, între o gaşcă de japonezi doborâţi de tăria vinului românesc şi câţiva rătăciţi ca şi noi, pe la două noaptea. Ce am mâncat e important. Nişte ciolan afumat, care dacă ne cădea pe picior, n-am mai fi căutat noi cârciumi prea curând. Porţia, imensă, e clar pentru cel puţin două persoane la fel de gurmande ca noi. Bună! Excelentă. N-am putut sta prea mult atunci. Dar am revenit. De data asta nu eram după nicio căutare, ci în căutarea păcii cu una prietenă scumpă mie.

Evident că n-aveam cum să greşesc şi s-a făcut pace repede. Platoul Caru cu Bere ar împăca pe oricine şi dacă eşti în stare să alegi vinul corect ajungi rapid de la pace la armonie. Dacă nu eşti vegetarian şi faci figuri la carnea cea multă şi excelent pregătită, indiferent de alegere.

Oricât de cârcotaş aş fi nu prea reuşesc să mă agăţ de ceva. Servirea este cea mai bună pe care am întâlnit-o până acum, indiferent de ţară, mâncarea am spus deja că excelentă, băutura, inclusiv cea a casei, la fel. Scările de la etaj sunt fascinante, mai ales dacă ţi-a plăcut prea mult vinul sau berea locului, iar programele din fiecare seară sunt peste aşteptări.

Vezi amice Bîrzoi îţi spuneam că nu pot scrie mult. Despre lucrurile bune, e greu să scrii mult. E o reacţie ca şi la ciolanul ăla afumat. Mamă Doamne, dă-mi putere…