Am un prieten care se ocupă, printre altele, de vânzarea coşuleţelor-cadouri de sărbători (Crăciun şi Paşte.) Adică achiziţionează separat toate produsele şi face un coşuleţ frumos numai bun de dat cadou atunci când nu ai nicio idee. Evident, clienţii sunt aproape în totalitate companii care fac astfel de cadouri partenerilor de afaceri.

Pentru a acoperi cât mai bine cererea, oferta de coşuleţe este variată, de la câteva zeci de lei până la câteva sute. În fiecare an, cele mai bine vândute au fost cele scumpe, cele ieftine având o cerere mult mai redusă. Paradoxal, şi în acest an situaţia este identică, ba chiar mai „rău“. Cererea este aproape exclusiv pentru cadourile scumpe, iar cele ieftine nu sunt băgate în seamă.

Teoretic, te-ai aştepta ca în perioadă de criză clienţii să se îndrepte către cadouri cât mai ieftine. Nu neapărat cele mai ieftine, dar în niciun caz cele mai scumpe. Se pare însă că zicala „suntem prea săraci ca să cumpărăm lucruri ieftine“ se aplică foarte bine şi la companii. Cu alte cuvinte, dacă tot faci un cadou, fă-l cât mai frumos.

Mi-e teamă însă că nu este vorba de vreun proverb. Firmele noastre încearcă să arate cât de bine le merge şi câţi bani au din moment ce fac cadouri scumpe. Mentalitatea aceasta am tot văzut-o pe la instituţiile financiare americane şi, mai ales, pe la cele care aveau probleme serioase sau vroiau să ascundă ceva. Îşi îngropau clienţii în cadouri scumpe şi le pierdeau banii investiţi în mai ştiu eu ce pieţe ipotecare secundare.

Nu, nu mă gândesc că firmele care au cumpărat coşuleţe scumpe vor să ascundă că mai au puţin şi dau faliment. Dar nici nu pot să nu observ că, în continuare, vrem să arătăm „bine“, că avem bani şi că ne permitem mai mult decât în realitate. Situaţia prietenului meu nu este unică, sunt convins că majoritatea celor care dau cadouri clienţilor fac la fel. Şi nu mi se pare corect.

În loc să arătăm cu adevărat ce suntem şi ce facem, încercăm să demonstrăm că jucăm într-o ligă superioară. Şi ne e ruşine să lucrăm ca ospătari, secretare sau mai ştiu eu ce. Nu recunoaştem că am făcut o facultate degeaba, că, de fapt, nu ne pricepem la nimic. Iar când ne apropiem de faliment dăm vina pe stat şi pe concurenţă. Nu acceptăm că suntem mediocri, dar nici nu facem nimic ca să creştem.