O cârciumă nu e un loc în care te duci să te faci praf. Sau, cel puţin, nu cu intenţia asta te duci. E „un loc social“, cum ar zice englezul, unde te întâlneşti cu cei apropiaţi. Pe vremuri, când nu erau telefoane mobile, ştiam unde ne găsim găsesim fiecare dintre amici, la crâşma lui, la masa lui. Să ai un bar preferat, în care să mergi cu plăcere, e un punct de sprijin în jungla oraşului.

Timp de cinci ani, Whispers a fost „cârciuma noastră“. Un Irish/English Pub, bineînţeles. Cu aer intim, fără fiţe, cu străini simpatici, lume bună, mancare aşa şi aşa (adică ok, în mare parte), preţuri decente, bar bun şi fete drăguţe la servire. Plus muzica, bună şi la volum decent.

Uşor-uşor, ne-am strâns acolo toată gaşca, amici, câţiva colegi, niscai bloggeri, ziarişti, piarişti. Patronul, un pastor englez se zice, nu ştiu ce învârtea prin România, cert e că, odată cu criza, s-a hotărât să o şteargă englezeşte, dar nu înainte de a vinde barul. Nu ştim dacă la vândut pentru că nu ne-am mai dus pe acolo. Englezul scăpase parcă lucrurile din mână, sau nu-i mai păsa. Din instalaţiile de aer condiţionat a început să ne plouă în cap, fetele erau tot mai ţâfnoase, mai neatente (deh, probabil că şi banii erau mai puţini), iar în momentul în care am auzit zberând din difuzoare “Poker Face“, a fost ultima seară petrecută acolo. N-avem nimic cu fata aia, dar nu te duci la crâşmă să asculţi Lady Gaga.

Din păcate puţină lume înţelege asta în România, aşa că questul pentru găsirea unui nou „sediu“ a fost destul de lung şi enervant. Am ajuns la Bordello’s. Tot un fel de english pub deşi se vrea whiskey bar. Papa bun, servire excelentă, preţuri mari dar nu să te rupă-n două. Până într-o seara… Când a venit un tânăr şi s-a aşezat la platane şi a început să mixeze muzică de club. Răcneau boxele alea mai tare decât am încercat să răcnim noi la patronul care ne explica că aşa vrea să atragă tinerii de pe la terase la el în cârciumă. Coane, să fii sănătos, atrage tu pe cine vrei dar nu pe noi… Şi duşi am fost.

Până la urmă am eşuat în Lucky 13, Curtea Berarilor (fostă Sticlarilor), la etaj. Barului îi lipsesc multe, de la mâncare până la o redecorare (e o sala mare de bal, se zice că a Reginei Maria) sau mai multe sortimente de bere (un deal nefericit cu Ursus îi împiedică să aibă aşa ceva). În schimb are toate celelalte băuturi la care te aştepţi şi sper că şi ceai de cum se lasă frigul. Şi muzică, nene, aşa cum îi trebuie unui bar, în care să te întâlneşti cu lumea şi să te simţi şi bine. Cred că asta ne-a convins.

Provizoriu, rămânem a(l)colo, dar vă ţinem la curent cu questul nostru în căutarea cârciumii pierdute. Era să zicem perfecte…