FMI

Unul dintre cuvintele care înspăimântă cel mai mult la ora actuală (şi care tinde să devina cel mai important cuvânt al anului în curs) este deficit. Cu forma lui cea mai uzitată, deficitul bugetar. Sperietoare care a depăşit ca importanţă şi relevanţă inflaţia. Ar trebui să înţelegem mai în detaliu acest indicator înainte de a ne speria de el.

Unul dintre proverbele de care ne lovim în fiecare zi şi care apare ca o fatalitate atunci când avem de „tras învăţăminte”din păţania cuiva, este „să nu ne întindem mai mult decât ne este plapuma”, cu varianta „s-a întins mai mult decât trebuia.” De regulă, este corect folosită afirmaţia, cu baza în lăcomia unuia de a avea un lucru pe care nu şi-l poate permite. Adevărat, de multe ori vedem situaţii în care oamenii sau companiile încearcă să ardă etapele, să ajungă mai repede decât ar putea „în mod normal” undeva. Problema de înţelegere apare însă la acest „în mod normal.”

Da, este mai bine să economisim şi să ne cumpărăm televizorul/frigiderul/casa cu banii jos, fără a mai apela la împrumuturi. Vorbind despre o casă, spre exemplu, economisirea care să permită achiziţionarea fără credit se întinde pe mulţi ani. Perioadă în care nu ai cum să beneficiezi de ce nu ai. Din această cauză, este preferată varianta prin care cumpăr casa şi o plătesc locuind în ea. Da, plăteşti mai mult decât în prima variantă şi eşti şi în pericolul de a rămâne fără ea atunci când nu mai poţi plăti ratele. Viaţa este însă scurtă şi dacă poţi să trăieşti mai bine merită să faci un efort.

În cazul companiilor, lucrurile sunt chiar mai simple (cel puţin în actualul sistem.) Nu se poate dezvolta fără ajutor financiar extern. Creditul de lucru (pentru finanţarea contului curent) şi creditul pentru investiţii sunt aproape obligatorii în orice firmă. Diferenţa dintre necesarul de bani şi disponibilităţile curente se numeşte deficit. Acoperirea lui se face din creşterile viitoare, din profitul pe care îl voi avea ca urmare a investiţiilor. Acelaşi lucru se aplică şi la bugetul de stat.

În prezent, statul român se împrumută pentru „finanţare curentă”, adică pentru acoperirea cheltuielilor lunare (indiferent că este vorba de pensii sau de arierate) de pe piaţa internă, prin titluri de stat cu maturizare în termene de până într-un an. În ianuarie Ministerul de Finanţate a atras cam 6 miliarde de lei, iar luna acesta are în plan vreo 3 miliarde de lei. Pentru investiţii în infrastructură, statul caută bani pe termene mai lungi, de câţiva ani, eventual prin emisiuni de eurobonduri. Acordul cu FMI şi Comisia Europeană ar intra la acest capitol dacă banii nu ar fi folosiţi şi pentru acoperirea cheltuielilor cu salarii şi pensii.

Mai avem nevoie de bani?

Tot luna aceasta ar trebui să vină cam 3,3 miliarde de euro de la FMI şi CE la care ar trebui să se adauge 0,5-1 miliard de euro din emisiunea de eurobonduri. Un calcul simplu ne arată că sunt aproximativ 4 miliarde de euro, menite să acopere un deficit bugetar de 5,9% din PIB (conform acordului), adică 7-8 miliarde euro la un PIB estimat de 120-125 miliarde euro. Banii ar acoperi ceva mai mult de jumătate din deficit, iar găsirea unor surse suplimentare (inclusiv prin aplicare unor taxe şi impozite noi) ar face inutil acordul cu FMI. Dacă ne uităm ce spun oficialii, ideile de închidere a acordului nu sunt deloc departe. Un exemplu este Ştefan Nanu, reprezentantul României la Banca Mondială, şi declaraţia din Ziarul Financiar.

Ar fi oare bine să renunţăm la acord? Giovanni Ravasio, unul dintre foştii preşedinţi ai Fondului Proprietatea, atrage atenţia în raportul Maket Global, că unui dintre principalele riscuri din prezent ale României este tocmai acestă lejeritate a guvernanţilor în respectarea acordurilor asumate. Ravasio arată că Guvernul ar putea renunţa la acord în condiţiile în care consideră că aprecierea leului va fi una permanentă, micşorând pericolul inflaţionist şi permiţând atragerea unor finanţări mai ieftine decât sumele din acord. În plus, guvernanţii ar scăpa şi de constrângerile contractului cu FMI.

Aprecierea monedei naţionale şi îmbunătăţirea perspectivelor economice sunt însă conjuncturale. Stabilizarea cursului valutar şi scăderea dobânzii de politică monetară a BNR sunt veşti bune pentru stabilizarea preţurilor şi, implicit, a ratei de inflaţie. Mai mult, ieşirea tehnică din recesiune a economiilor dezvoltate ajută România să îşi revină printr-o cerere mai mare la export. De aici vine şi creşterea încrederii pe care investitorii străini o au în acest moment faţă de ţara noastră.

Dar pentru străini, acordul cu FMI înseamnă şi o garanţie că reformele sectorului public vor fi finalizate. În cazul în care convulsiile sociale vor fi mai puternice decât voinţa de reformare, investiţiile programate ar putea fi amânate pe termen nedeterminat. La acestea se adaugă şi vechea meteahnă a Finanţelor de a modifica anual taxele şi impozitele, în funcţie de cum bate vântul sau de cine e la putere. Absenţa predictibilităţii fiscale este mult mai dăunătoare decât un nivel mare de impozitare.

Giovanni Ravasio spune: „cel mai mare risc pe termen scurt de depreciere a cursului va veni în martie, când intrările de capital străin vor fi mai mici decât aşteptările din cauza incertitudinilor legate de reforma sectorului public. Îndoiala investitorilor va coincide cu o cerere mai mare de valută în condiţiile în care corporaţiile internaţionale îşi plătesc taxele pe profit în euro în ţările din care provin.” În cazul în care fostul şef al Fondului Proprietatea are dreptate, presiunile de depreciere a leului vor fi tot mai mari luna viitoare, ceea ce implică un efort financiar susţinut din partea BNR în menţinerea cursului în parametrii actuali.

Am citit, în ultimul timp, o mulţime de discuţii pe marginea deficitelor bugetare şi a datoriilor publice pe care tot mai multe state le au. Problema stă însă tot în context. Raportarea seacă a indicatorilor macroeconomici nu ajută la înţelegerea situaţiei în care se află o economie sau alta. Îmi aduc aminte de singurul moment în care mi-a plăcut de Ion Iliescu, pe vremea când era preşedinte. La un moment dat, Poliţia Română a publicat rezultatele de anul anterior şi a ţinut să arate că numărul de infracţiuni şi crime din ţara noastră ajunsese mai mic decât în Elveţia (dacă îmi aduc bine aminte.) Iliescu a spus atunci că nu crede că în România oamenii se simt mai în siguranţă pe stradă decât în Elveţia. Cam aşa se întâmplă şi cu indicatorii macro. Degeaba România are o datorie publică mult redusă faţă de Grecia dacă nivelul de trai este un este.

Nicio revenire economică de anul acesta nu va fi simţită de populaţie. Efectele pozitive vor fi mult întârziate pentru nivelul de trai. Dar nici să nu uităm că nu ne mai aflăm nici la gradul de subdezvoltare de acum 10-12 ani. O anumită stabilitate şi predictibilitate în viaţa din următorii ani ne-o putem permite, lucru imposibil în anii 90. Cred că cel mai bun sfat pentru cei care au economii şi nu ştiu unde să le plaseze, este să stea departe de speculaţii. Dacă în perioadele de creştere economică pierderea suferită de o speculaţie care a mers prost poate fi acoperită, în prezent ar putea fi fatală. Deocamdată suntem obligaţi să urmărim măsurile Guvernului ca să fim siguri că nu suntem prinşi pe picior greşit, inclusiv cu încadrarea juridică a unei afaceri. Şi să sperăm că nu vor da cu bâta în baltă mai rău decât este cazul.