Client OMRO în România. © foto Oikocredit

Criza economică înseamnă mai puţini bani pentru aproape toată lumea. Adică, pentru săraci înseamnă şi mai multă sărăcie, iar pentru bogaţi doar ceva mai puţini bani. Bun, lumea nu este egală, nici nu a fost vreodată, aşa că nu este vreo situaţie surprinzătoare. Dar ce fac băncile în acest caz, când marea majoritate a oamenilor nu îşi mai permit să contracteze un credit? Se îndreaptă către păturile sociale nebancarizate.

Zonele sociale fără acces la produse bancare sunt cele mai defavorizate, cele mai sărace. Băncile numesc aceste servicii „microfinanţare“ şi le-au încadrat, iniţial, la categoria „social responsability.“ Finanţatorii, la nivel mondial, sunt doar parţial ipocriţi când pomenesc de responsabilitate socială, deoarece recunosc că microfinanţarea este sustenabilă şi din punct de vedere comercial. De altfel, acest tip de servicii există în mai toate ţările prin diferite instituţii bancare, însă doar din 2005 au început să fie privite ca un model de business cu perspective reale de dezvoltare.

De la bun început aş vrea să precizez că nu intenţionez să demonizez băncile pentru tentativa de a face profit pe seama celor mai defavorizate pături sociale. Indiferent de nivelul fiecărui individ, împrumuturile sunt ca şi obligatorii pentru dezvoltarea afacerii proprii sau a bunăstării personale. Mai mult decât atât, băncile s-au îndreptat către acest sector din 2005, cu cel puţin doi ani înainte de izbucnirea crizei actuale. Şi, până la urmă, relaţia de win-win funcţionează şi aici, cu cât sunt mai avuţi cetăţenii cu atât au mai mult profit băncile.

Cam aşa au ajuns băncile comerciale să se uite la cei mai săraci oameni de pe planetă. Evident, primii luaţi în vizor sunt cei din Asia, unde numărul persoanelor care trăiesc cu mai puţin de 100 de dolari pe an este de ordinul sutelor de milioane. Pot fi ei o sursă de profit pentru bănci şi pot fi băncile de un real ajutor pentru ei? Bineînţeles. Oamenii tot se împrumută de undeva atunci când au nevoie de bani, iar băncile trebuie doar să se axeze pe cantitate ca modalitate de a face profit.

Azi la CEC un leu depui…

Conform raportului ING Bank din martie 2008, „A Billion To Gain?“, valoarea creditelor de microfinanţare a crescut de la 450 – 550 milioane dolari în 2006 până la 1,1 – 1,4 miliarde dolari în 2007, trendul fiind menţinut şi anul trecut. Aproape toate marile grupuri bancare internaţionale sunt implicate în acest tip de finanţare, topul din 2007 fiind condus de Citigroup. Date exacte sunt relativ puţine în acest domeniu, deoarece microfinanţarea nu este întotdeauna evidenţiată separat în rapoartele băncilor.

Acelaşi raport ne arată că, în timp ce microfinanţarea a ajuns la peste 133 milioane de gospodării, cererea la nivel mondial se ridică la cel puţin 500 de milioane de gospodării sau 3 miliarde de persoane. Deloc surprinzător, şi România se află pe harta microfinanţărilor, activitatea de acest tip fiind începută de mai mulţi ani de câteva instituţii, precum cea olandeză Oikocredit sau nemţii de la Commerybank AG. Recent, şi-a anunţat intrarea în acest sector şi Erste Bank, împreună cu Fundaţia Erste, prin programul good.bee.

Practic, microfinanţarea vine să ocupe o nişă lăsată liberă de dispariţia CEC din zonele rurale. De pensionari se ocupă, în principal, Casele de Autor Reciproc (CAR), care au rămas la fel de multe în toată ţara şi care lucrează ca instituţii financiare nebancare în toată regulă, deşi nu se supun reglementărilor BNR. Ţăranii, care nu au venituri stabile, nu se prea pot înscrie nici la CAR, aşa că apariţia microfinanţărilor este de bun augur.

Dacă ne luăm după declaraţiile şefilor de bănci implicate în această activitate, principalul target este de a acoperi costurile şi de a reduce gradul de sărăcie. Nu s-ar supăra nimeni însă dacă ar face profit atâta timp cât oamenii cu venituri mici au acces şi la alte credite decât cele „doar cu buletinul.”Scopul în sine este finanţarea unor idei de afaceri, cum ar fi ridicarea unor sere de legume, nu achiziţionarea de televizoare.

Mai mult, chiar aş vrea să văd că băncile se implică şi în altceva în afară de creditarea statului şi de comisionarea celor obligaţi să îşi ia salariul pe card. Cum creditarea privată, aşa cum am văzut-o în ultimii ani, nu îşi va reveni înainte de a doua parte a anului viitor, ar fi bine ca băncile să se îndrepte către acest tip de finanţare. Măcar să nu mai stea pârloagă două treimi din pământul arabil…