O prietenă de pe Facebook are ca moto un citat din Saint-Exupery: „A goal without a plan is just a wish“, sună el în engleză. Nu ştiu cum sună în franceză şi am uitat dacă e din Zbor de Noapte sau din Citadela… Ideea e că îmi place să-mi amintesc citatul ăsta din când în când, dar am o completare.

Orice ar fi, la sfârşit de an îţi faci planuri. Mai mari sau mai mici. De business sau personale. Legate de carieră, de viaţa privată, de lucruri sau de oameni. Orice s-ar întâmpla, prin orice am trece, nu renunţăm la planuri. Bun, unele dintre ele rămân agăţate undeva, uitate pe hârtie sau într-un colţ de memorie. Altele nu se lasă uitate şi te trag ele de mânecă, din când în când.

Ideea e: câte din planurile pe care le facem sunt atât de bune încât prind viaţă ele însele, încep să-şi seteze propria agendă şi te fac să crezi că drumul până la scopul fixat e la fel de important şi frumos ca şi atingerea scopului în sine?

Să nu uităm asta, zic… Uneori, planurile pe care le facem, fie că e un proiect nou, fie că e o reaşezare a unui proiect mai vechi pe alte coordonate, un business, o călătorie, o aventură, toate au viaţa lor, neprevăzutul lor, încearcă să te ghideze ele pe tine aşa cum încerci tu să le controlezi pe ele. Poate că cea mai bună variantă pentru un plan bun e undeva „in between“, să îţi setezi etapele bine dar să ţii seama şi pe unde te duce drumul, să ai scopul în faţă dar să nu uiţi din cauza asta să mai admiri şi peisajul.

Şi uneori, să simţi când trebuie să laşi drumul să-ţi ghideze paşii. Câţi dintre voi au făcut asta şi câţi au curajul să o facă în 2010?