Songbird va deţine 70% din Canary Wharf © foto thisislondon.co.uk

Compania britanică Songbird Estates va controla 69,3% din Canary Wharf , iar în spatele afacerii se află arabii de la Qatar Holding, care au devenit cei mai importanţi investitori ai Songbird, cu 24% din acţiuni, ceea ce înseamnă circa 380 de milioane de euro. 

Investiţia Qatar Holdings înseamnă o subscriere pentru acţiuni preferenţiale ale Songbird, dar şi participarea la finanţarea datoriilor companiei, rezultatul fiind primirea de garanţii ce vor putea permite creşterea procentului deţinut de Qatar în portofoliul de acţiuni al Songbird.

Arabii au deja trei locuri în board-ul Songbird şi unul în cel al Canary Wharf, unde, şi aici vine legătura cu noi, CEO este inginerul şi omul de afaceri englez, născut în România, George Iacobescu.

Canary Wharf a fost izbită din plin de criza financiară, încă de la primul (şi cel mai mare) cataclism, căderea Lehman Brothers, care avea închiriată una dintre clădirile de birouri din celebrul district de afaceri londonez. Cu toate acestea, potrivit ultimului raport financiar, compania condusă de Iacobescu s-a trezit din pumni, reuşind să închirieze 97,7 % din cei opt milioane mp deţinuti, chiar şi clădirea Lehman şi au un profit înainte de taxe de 72,6 milioane de euro.

Chiriile din zona de operare a Canary Wharf au scăzut cu 17%, în primele şase luni ale anului, iar valoarea portofoliului companiei s-a diminuat cu 5,5% în aceeaşi perioadă.

Mari deosebiri? Nu în formă

Şi în Bucureşti chiriile au scăzut cam cu aceleaşi procente ca şi la ei, 15%-20%, dar diferenţele apar drept în fondul problemei. Piaţa din Londra lucrează acum, la yield-uri de 5,5%-7,5% iar chiriile anuale pe metru pătrat sar lejer de 346 euro. La noi, yield-ul estimat, pentru că tranzacţii nu există, este undeva la 9,25%, până la proba contrarie, iar chiria anuală de 264 euro/mp, zice King Sturge. Diferenţe clare în favoarea Londrei, cel puţin din punctul de vedere al proprietarilor de imobile. Bucureştiul poate avea şansa, dacă joacă deştept, să adune investitori, interesaţi de preţurile în scădere ale proprietăţilor – cu condiţia ca dezvoltatorii să nu se aştepte la profiturile de pe vremea vânzării America House (120 milioane de euro preţ de vânzare şi vreo 30 de milioane investiţie).  Mai mult, chiriile aflate la circa 60% faţă de cele din Occident, ca şi cheltuielile mult mai reduse cu angajaţii, pot determina, sau hai, măcar aduce în atenţia marilor companii occidentale, o relocare a unei părţi din afacere în România, iar un recent studiu al Cushman & Wakefield, susţine cam acelaşi lucru.

Şi acuma gata cu speranţele şi visele. Chiar dacă avem premise, eternul scandal politic şi mai nou ameninţarea cu creşterea unor impozite directe ori indirecte (de ce nu toate dom’ Pogea, ca sa ştii o treabă?) are superbul rol de a da cu flit potenţialilor investitori şi ne ţine exact la aceeaşi distanţă economică cât e aia în kilometri faţă de Londra. Şi cum să nu fie aşa. Despre piaţa imobiliară am spus ce era de spus în mare, iar bursa lor e inima financiară a Europei, în vreme ce a noastră există doar ca să se joace unii pe acolo, deşi un semn de sănătate (dacă se poate numi sănătate) a fost picajul care a anunţat intrarea crizei pe meleagurile noastre. Eh şi aleia nu i-am putut spune cu privire tâmpă, go bă d-aici. Aici e ţara lu Mioriţa!

Am şi dovezi. Îmi spunea deunăzi un investitor că dacă nu eram membri UE nu se deranja să bage baniîn România. Şi aşa cum urlă toată lumea n-o să fiu eu mai fraier să tac. Depindem decisiv de reveneala colegilor de Uniune aşezaţi mai pe la Vest. Dacă nu vom şti să le luăm banii cu impozite mici, şi, în general, cu o atitudine fiscală şi legislativă prietenoasă ne vom reveni şi noi exact la Sfântu Aşteaptă…

În fine, ce are până la urmă Londra în comun cu Bucureştiul? Pe acolo se învârt mulţi din banii de care avem noi nevoie…